###

Dragă Radu,

Nu știu despre ce să-ți scriu pencă acuma scriu în Word și această liniuță neagră care apare și dispare după fiecare literă mă distrage foarte tare de la orice subînțeles literar, cosmogonic, suc de portocale, sprâncene subdezvoltate.

Aș putea să-ți scriu despre… cum am cumpărat o revistă din aia Photo Magablabla cum îi zice și am jertfit-o pentru poznele din ea ca să mi le lipesc pă păretele de lângă pat. Am nimerit o ediție despre curve. Asta scria exact pe prima pagină, acolo unde redactorul șăfu banilor își înșiră cuvântul sfânt, să păcătuim mai mult decât cu gândul. Ei bine și acuma am multe foi lipite pă părete din asamblul carnal al curvelor plus un poster cu un trabant și unul cu The Beatles făcut de un prieten cu păr frumos care are un frate geamăm care acuma s-a tuns. De fapt vroiam să te întreb ce părere ai despre acest moment al existenței noastre în care poți să scrii cuvântul ”Curve” pe prima pagină.

Aș putea să-ți scriu despre… pasiunea mea nouă și nețărmuită pentru criminali în serie și cum de fiecare dată când citesc despre opera unuia mi se pare că mă regăsesc printre unele detalii subtile de dinainte ca ei să plonjeze în această aventură umană și cum mă sperii un pic, dar îmi revin când îmi dau seama că eu sigur aș fi persoana aia care ar dezvolta o umbră de sindrom Stockholm când se va ivi ocazia.

Aș putea să-ți scriu despre cum îmi place ceaiul cu foarte multă lămâie și cum torn apă fierbinte în cană și aștept să pârâie citricele în ea și să se răcească întreaga confecție ca apoi să beau tot ceaiul dintr-o înghițitură și să mănânc cu gesturi animalice lâmâia, mai ales coaja… da coaja.

Aș putea să-ți scriu despre cum toate eșarfele mamei mele miros a chimie pencă ie profesoară de chimie și stă mult în laborator și toate miros atâât de organic și mă emoționez când mă gândesc că acasă pentru mine înseamnă chimie.

Aș putea să-ți scriu despre cum mâine mă voi purcede înspre facultăți și despre cum am impresia momentan că timpul nu are vro valoare de fapt și că această noapte e o clipă continuă și devin conștinentă de faptul că uit să clipesc.

Aș putea să-ți scriu despre cum niciodată nu m-am simțit odihnită de fapt și cum îmi zic că ah uite acuma mă voi odihni căci această temperatură și această bluză de pe mine aproape că-mi adoarme sfârcurile și cum defapt nu reușesc să mă odihnesc și că dorm foarte bine doar dacă e muzică foarte violentă și proastă în fundal.

Aș putea să-ți scriu despre cum am uitat cum e să te ții de mână nu în sensul de masturbare ci în sensul de mână cu cineva care are mâna mai mare și mai caldă decât tine, nu tu, ci un pseudo-cineva acolo.

Aș putea să-ți scriu despre mine până acum.

###

###

Aș putea să-ți scriu despre tine de acum, dar nu știu nimic despre tine de fapt cum oarecum nu știu nici despre mine ci doar niște detalii observabile de trecătorul incidental inoportun și că îmi plac frazele foarte lungi și greu de urmărit.

Aș putea să-ți scriu despre cum nu înțeleg de ce vrei să-ți scriu pentru că mie nu-mi place să scriu de fapt, dar am citit când eram mică că că că scrisul îți asigură sănătate psihică și eu mă îndoiesc de asta când scriu mai mult decât când nu scriu.

Aș mai putea să-ți scriu despre cum sunt oarecum sigură că ce se întâmplă momentan e un eveniment budist la care eu particip cu multă rigoare sufletească și cu prezență oficială onorifică pentru că tot ce se scrie a mai fost scris și tot ce se face a mai fost făcut și cum acesta este un cerc. Poftim, acest cerc.

Aș mai putea să-ți scriu despre cum sunt mai puțin sigură că am găsit o breșă în acest cerc pentru că geometria minte dulce de fapt, dar momentan e prea lumesc și monoton când îmi torn apă de la baie în aceeași sticlă pe care o am din octombrie și au venit colegele mele de cameră și am o lingură mică și albă și-mi place să mă pierd gânditoare cu ea în mână pe palier.

Sau aș putea să-ți scriu despre altceva.

###

Despre autor. Măslina Prenupțială, sălășluiește-n cutia toracică a Ardealului printr-un cămin și la școală învață tăiatul în carne vie la propriu. În timpul liber scrie despre dealuri de Căpșuni. Nu știm cum o cheamă că nu i-am cerut buletinul, dar avem încredere.

În speranța că vom putea păstra discuția din toamnă obiectivă,
Al dvs. student eminem.

###

Nici nu am habar despre cum se face retrospecția anului așa că voi începe aleatoriu, introducându-vă subit, fără să-mi fi greșit cu ceva, în context.

Implicându-mă cu simț de răspundere în activitatea didactică din anul 2 de studii înalte m-am mânjit până-n coate cu prestanță să-mi ajungă cât ‘oi vedea cu ochii. Noroc de vacanța de vară când mi-am propus că isprăvesc ascendent de la broșuri la tratate subiectele restante, bineînțeles apucându-mă studențește cu o noapte înainte de fiecare reîntâlnire cu alții de o prestanță inferioară mie. După mulți copaci tăiați am izbutit întru trecerea în următorul an prin septembrie, 12 cu exactitate, când alții-și reveneau din bețivănelile lor după Peninsziget și alte festivaluri neimportante. Derulăm până la perioada când afară eschimoșii își adună terasa de pe lângă iglu și unora le arde să se țină de mână în parcuri pe bănci că pare romantic când nu-i țipenie de om prin împrejurimi. Spre mirarea-mi incomensurabilă l-am cunoscut în carne, oase și barbă pe trădătorul lunii decembrie, Groza-Bîja Glad Darius, scriitor la Jegstament și de familie ardelean. Ne-am pupat prietenește și ne-am ținut de mâinile drepte cât licăreau blițurile în fundal urându-ne despre viitor, sex și toate cele sfinte. Schimbând coordonatele înspre metropola natală, redenumită cu ocaziile meteorologice recente Winterfell autohton, păstrăm aceeași perioadă temporală. Unicul bărbat din viața mea care se bate cu bețivanul Justerini pe singurul loc disponibil vreodată, de profesie matematician recunoscut pe liceu, Bloj Marius Septimiu plănuia organizarea unei conferințe sub supravegherea unui cad(av)ru didactic despre viața-n sălbăticie avându-l ca principal vorbitor pe Bear Grylls. Și pe această cale îmi anunț public onorarea invitației pe care o voi primi recomandată la poștă. În scop academic, nu matrimonial cum voi toți v-ați dori să veniți, dar eu nu vă spun unde și când. Amintesc și-un eveniment organizat la Sinaia, unde participanții cazați la pensiune sunau la hotel să ceară hârtie igienică, iar în holul hotelului care avea hârtia igienică rulau zi și noapte pe micile 4000 de ecrane filmări de la evenimente trecute, avându-l protagonist pe Schwartz Marean cu microfonul în mână neuitând calitățile mele de conducător european auto că-ntr-o dimineață stăteam cu mașina la intrarea pietonilor într-un club și când vroiam să plec era să-l iau în portbagaj pe domnul patron. Și nu în ultimul rând, veți aplauda fiindcăci veți înțelege prost cum au făcut-o alții înainte voastră la fel de prost, eu am o colegă care se recomandă a fi subtilă ca un tanc între flori și nu-i dăm numele, Iordache Anca, pentru că se va opune apariției în paginile Văraru deoarece s-ar gândi după facultate la Institut, dar îi veți pupa respectuos mâna când o veți zări pe stradă pentru întreg suportul moral despre care nu dă semne să-l epuizeze.

Nimic nu e mai important ca familia și cartofii prăjiți, așadar trecem în condică începerea studiilor primare ale fratelui de sânge, Bradu Sergiu care are ghiozdanul mai mare decât el și îi place să pună capcane Lego prin casă înspre enervarea tatălui, fiului (mai mare) și tanti Lenuței care ne dă cu aspiratorul și ne calcă bulendrele săptămânal marțea. Îl și văd cum își rotește ochii în cap când aude citatul – deja celebru de atâtea generații în dinastia Bradu – “să înveți și să fii cuminte” căruia îi aduc o completare conformă cu realitatea: până când crești s-ajungi la masa de birou să virusezi calculatorul și să mă sune tată-to noaptea că nu îi merge Microsoft Office Word 2003 să scrie. Neavând vârsta împinită pentru Facebook nu a fost învățat la calcutator atâta timp cât mai are imaginație pentru decorațiuni interioare pe lavabil și construcții civile din același Lego care nu se mai termină. Păstrând cadrul, precizez spre nedezvăluirea datelor cu caracter personal căci se bucură de acest privilegiu familia sub denumirea din buletin de Bradu, iar liebhaberinele în funcția și titulatura de doamnă Văraru. Ne mutăm în campusul universitar și lângă activitățile extracurriculare, în care după dubii comune și isterii femeiești nu și-a dat vreuna consimțământul pe termen lung întru asumarea onoarei nemărginite în calitate de doamnă și meritul de a fi precizată aici.

###

###

Niște mulți ani în urmă, prin anul 2 de liceu, mi-am organizat propriul Rebelion la munte. Cazare *** stele căzătoare, mâncare de pe lista comună de cumpărături și ce avea fiecare pe acasă. Participanții numai de seamă, colegii de clasă fiind toți atât de sociabili împreună și înțeleși de mediul înconjurător încât cunoșteau doar rude și vecini de bloc. La început eram 3 bezmetici urmând să se alăture încă 4 din clase paralele. Țineam conferințe zilnice pe interneți, ca niște organizatori fără diplomă ce eram, despre ce, cum și cât cumpărăm încât puteam deschide hypermarket la munte după calculele făcute în necunoștință de cauză.

Ziua plecării a fost marcantă pentru gara mare a metropolei natale ca fiind plină de bagaje. Trenul șuiera în depărtare, restul lumii țipa că nu ajunge la peron să primească cu brațele întinse trenul, noi nu eram toți, tații trăgeau de bagaje să ne rupă spinarea, mamele trăgeau de noi să ne pupe îndeajuns până anul viitor. În tren, nea Dorin, mare personalitate în lumea feroviară și celebră printre navetiști, venea să controleze biletele pe care noi nu le găseam fiind amenințați cu amenda și coborâtul din tren. Socotind că din mâncarea celor 4 familii secundare nu toată e superioară am cinstit personalul CFR din ziua respectivă cu toate resturile de după Crăciun. Ajunși la destinație în gară trebuia să coborâm instant în acel minut de staționare în mers și-am mai risipit niște borcane de gem cu zacuscă, borcanele au tendința când stau unele lângă altele să se spargă între ele.

Ajunși la cabană am despachetat toate bagajele să căutăm cheia, era la mine în buzunar. Ajunși în cabană trebuia să facem focul. Unul singur știa să crape lemne încât a rupt coada la topor. Ne încălzim c-un păhărel de țuică de pere și să urcăm bagajele. Ultimul care urcă, calcă strâmb pe scară și intră cu piciorul în cămara de sub scară. Noroc că avea în bagaj doar lucrurile personale și n-a stricat nimic din petrecerea ce urma. Ne schimbăm în haine de munte, erau -4000 de grade Celsius așa că tot ce aveam în rucsac am luat pe noi. Băgăm o muzică, turnăm în pahare să mai râdem, facem grătar să nu bem pe stomacul gol în timp ce fetele fierbeau cartofi prăjiți că aveam doar butelie, după ce mâncăm punem de-un Rummy cât restul întreprindeau niște bătăi de antrenament în Tekken 5. Pregătim șampania pentru punctul culminant la care ne-am adunat cu toții și mai vroiam să numărăm invers, dar…

S-a luat curentul în toată stațiunea.

###

Trăgând linie și schimbând calendarul creștin ortodox de pe interiorul ușii de la cămară, se cuvin niște rezoluții. C-așa se îndeplinesc lucrurile importante, pe ultima sută de metri.

1. Recuperarea lucrurilor uitate – a se citi împrumutate cu bună credință – prin casele oamenilor care m-au primit cu căldură, în suflet că altfel am murit de frig dacă n-aveau papuci de casă.
2. Revederea unor oameni care vrând-nevrând mă cunosc de când lumea, și eu pe ei.
3. Mâncare gătită, măcar o supă zilnică.
4. Bursă la Titulescu. Și-un 3 la careva examen (PIDO) doar să primesc medalia de onoare la absolvire.
5. Vizită-n Argentina. De ce, pentru că așa vreau să încep pașaportul.

1. E vorba despre momente întotdeauna.
2. Un prieten, la nevoie se șterge din lista de contacte.
3. Nu voi ajunge în istorie, dar cel mai probabil voi ajunge cu prietena ta.

Între timp, mă obsedează faptul că oamenii devin din ce în ce mai proști. Tehnologia și-a redefinit nenumărate apogeuri, iar Internetul care trebuia să ne democratizeze prin definiție e folosit întru hrănirea curiozității despre ce fac așa-zisele cunoștințe din Facebook și acces non stop la porn. Nu se mai poartă conversații, se chat-uiește fără gramatică, punctuație sau diacritice. Din exterior, pseudo-comunicarea asta se începe între doi idioți care se OMG la clipul cu motanul care știe suna la sonerie terminându-se prin LOL-ăitul amândurora.

Blogul nu e literatură. Și când te apuci să construiești cu atâta pasiune pentru ca apoi să îți dai seama că nu știi de la ce ai plecat, ce urmează?

Nu știu cum am ajuns aici, dar iată-mă. Ceasul ticăie, diferența se accentuează.